In haosul manualelor școlare mai există o victimă :
Mariuca Ion Zaharia, fetița de 12 ani căzută in luptele de la Mărășești după ce a dirijat dintr-un copac un atac al armatei romane.
Au scos-o din cărți .
Ii țin minte povestea din școala, spusă de Dumitru Almaj in “Povestiti istorice” .
“ La Mărăşeşti s-a dat cea mai grea, mai îndelungată şi mai eroică bătălie din timpul primului război mondial.
Acolo, in Mausoleul de la Mărășești exista o cripta in care e mormântul unei fetițe :
Maria Ion Zaharia
Să vă explic, dragii mei, de ce se află aşezată acolo, la loc de mare cinste, printre osemintele celor jertfiţi în luptă.
Măriuca trăia în satul Răzoare, la casa bunicului ei, Ion Zaharia. Frontul a ajuns în dreptul satului lor şi acolo se dădea o cumplită bătălie între armata română şi cea germană.
S-a întâmplat ca soldaţii români să instaleze un post de observaţie tocmai în nucul cel înalt şi stufos din livada lui moş Zaharia.
Dar nemții au început sa bombardeze nucul știind ca de acolo vin informații prețioase și un glonte a nimerit pe sergentul roman care transmitea coordonatele dusmanilor.
Atunci, Măriuca s-a urcat în nuc printre crengile rupte; urmărea mişcările duşmanilor şi-i anunța pe cei de jos: „Să tragă mai la dreapta!… Aşa… acum e bine!“
La câteva sute de metri de nucul Măriucăi, nemţi s-au oprit, loviti de artileria noastra.
În momentul acela, românii au pornit contraatacul.
Fremătând de bucurie, fetiţa striga de bucurie.
Dar când se bucura aşa, un glonţ tras de un duşman, care o observase, i-a străbătut pieptul.
A amuţit şi a căzut din nuc. A mai auzit glasul românilor, răsunând printre explozii: „Uraaaa…La ataaaaac !!!!…“
Răsunau în văzduh şi în urechile și în sufletul Măriucăi, ca o nădejde, ca o mângâiere.
Şi apoi n-a mai auzit nimic.
Românii au oprit atacul duşmanilor şi i-au respins mult înapoi.
Măriuca Zaharia şi-a împlinit o mare şi eroică datorie.
Acum înţelegeţi, dragii mei, de ce în Mausoleul de la Mărăşeşti, pentru Maria Ion Zaharia, fetiţa din nuc, s-a zidit o criptă de onoare şi un monument. “
Sursa: Povestiri istorice, Dumitru Alamaj