Am revazut ieri cea mai deliranta comedie a travestiurilor, „Unora le place jazzul” cu Tony Curtis, Jack Lemmone si Marylin Monroe….Cei care cred ca pitipongareala e o inventie romaneasca, se inseala…Nici pe departe…
Mama pitipoancelor mondiale de azi, de la Paris Hilton la ale noastre , este, cred eu, Marylin Monroe. Daca e de inteles casatoria ei cu Joe Di Maggio, un mare jucator de bassebal american, n-am sa inteleg niciodata cum de a fost posibila relatia oficiala cu Arthur Miller, unul din marii eruditi ai secolului trecut. M-am intrebat adeseori ce puteau discuta cei doi, ce dialoguri existau intre adincul Miller si vaporoasa Monroe?
La vremea respectiva presa americana ridea de vocabularul redus al blondei si de raspunsurile ei care faceau deliciul tuturor. La întrebarea despre ce poartă în pat, răspunsul a fost simplu: „Chanel no 5”. Mai târziu avea să devină celebră pentru astfel de replici lipsite de predicat.
E adevarat, trecerea anilor a facut ca replica cu Chanel no 5 sa capete o alta valoare, un alt parfum…Acum Marylin e clasica, cu tot cu stupizeniile rostite…
Si totusi, Arthur Miller? Cu Pulitzer, cu „Toti fii mei” , cu „Moartea unui comis voiajor”, cu cele mai frumoase eseuri ale secolului trecut… 5 ani impreuna cu Monroe? Ce si-or fi vorbit in toti anii astia? Iata un esec al zicalei…”cine se aseamana se aduna”…Citindu-l pe Miller si vazind-o pe Monroe , habar n-am unde e asemanarea…
