Mi-e rusine … Ca nu l-am mai sunat deloc in ultima vreme…Ca am scris despre el in cartea mea dar ca n-am apucat sa i-o dau…Ca am uitat lungile ore in care stateam impreuna de vorba si in care credeam intr-o altfel de Romanie…Ca inca ii dau „buna ziua” unui fost securist din Timisoara care mi-a sugerat prin „93 ca daca vreau sa-mi pastrez locul de munca sa nu-i mai difuzez muzica la radio…Dar mai ales mi-e atit de rusine ca am aflat despre moartea lui de la televizor.
Am fost golan cindva. Am fost prietenul din Timisoara a lui Cristian Paturca…Cindva…Paturca vine din cealalta viata a mea…
Prin 92-93 faceam emisuni la radio Timisoara. Nimeni, niciunde nu difuza imnurile golanilor,posturile particulare inca nu aparusera si posturile publice erau incremenite…Primeam zeci de scrisori de incurajare , deschideam si inchideam programele mele cu Paturca sau Vali Sterian… Intr-o zi, la telefon, l-am intrebat pe Sterian daca il cunoaste pe Paturca…Mi-a dat imediat numarul lui. A doua zi intram pentru prima data in direct cu el…imi amintesc ca dupa emisiunea aceea am primit zeci de telefoane, unele de felicitare, altele de amenintare…Era prima data cind golanul Paturca vorbea in direct la radioul public…
Mai apoi ne-am intilnit in Timisoara. Era un paradox, muzica lui era cunoscuta peste tot, in toata tara, pe cit de multi il iubeau unii pe atit de multi l-ar fi sfisiat altii. Si totusi nimeni nu-I cunostea chipul. Era un baiat slabut, pletos, imbracat mereu cu o geaca de blugi si intodeauna cu chitara dupa el…Era un paradox al cenzurii de atunci, toata lumea-I cunostea melodiile, nimeni nu-I cunostea chipul. Daca stau bine sa ma gindesc, Paturca a fost ultimul “beneficiar” al cenzurii. Astazi e de negindit un asemenea oximoron. Pe cit de cunoscut pe atit de anonim…
Ne-am imprietenit. De cite ori venea in Timisoara statea la mine. Palavrageam ore in sir. Mi-l amintesc povestindu-I lui George Serban, unul din initiatorii proclamatiei de la Timisoara, cum va arata discul golanilor. Cu punctual 8 al Proclamatiei pe coperta. In Timisoara avea o admiratoare care-I sorbea melodiile si care-I facea placinte si prajituri din Banat. Bunica mea. Ori de cite ori vorbeam la telefon ma intreba de ea…Intr-o zi am plecat impreuna la un bal studentesc la Resita. El urma sa cinte , eu sa prezint spectacolul. Am plecat cu Dacia mea, din Timisoara si tot drumul am mincat croafne si scoverzi , (placinte si gogosi) facute de bunica. La Resita, primele minute din spectacol Cristi n-a cintat deloc. Balul se tinea in amfiteatrul facultatii, plin ochi si studentii ii cintau melodiile. Vreo 2000 de studentii, in picioare …Mai bine haimana decit tradator…
Apoi…a urmat o lunga despartire de Cristi…Nici azi nu-I gasesc explicatia. Vorbeam tot mai rar chiar daca intre timp au aparut telefoanele mobile. Nu ne-am mai vazut deloc chiar daca intre timp ma mutasem in Bucuresti…
Tin minte vorbele lui vali Sterian cind i-am cerut numarul de telefon al lui Paturca..”Insista pina-ti raspunde..Doarme mult,pina tirziu…”…Adeseori imi vine sa pun mina pe telefon si sa sun…Sa insist mult pina raspunde…Mereu gasesc altvceva mai bun de facut. Mereu uit…Cindva ,nepotii mei vor invata la scoala despre Piata Universitatii…”O gasca mare de golani ce au alungat sclavia”…Nici macar n-am apucat sa-I spun ca n-o sa mai mincam vreodata croafne si scoverzi facute de bunica…
Mi-o amintesc pe bunica spunindu-mi…”Ti-o vinit prietenu’ Cristi, aduc crofnele?” …Bunica, acum a venit Cristi la tine…Fa-i niste crofne…