Vad o isterie media a sinuciderilor…Toti vorbesc despre ideea sinuciderii, despre depresiile care duc la sinucideri…
Sunt un om credincios deci am convingerea ca sinuciderea e o blasfemie…M-a impresionat insa o intimplare legata de o sinucidere in anul 2002…Atit de aproape si totusi atit de putin s-a vorbit despre ea…
Stefan Augustin Doinas e unul din marii poeti ai lumii…In 1958 s-a casatorit cu Irinel Liciu , pe atunci prim balerina a Operei din Bucuresti. In 2002 , la 42 de ani de la casatoria lor, timp in care cei doi au fost nedespartiti, Doinas moare la spitalul Fundeni…In timpul vietii cei doi si-au promis unul altuia ca atunci cind unul va pleca celalalt il va urma…La o zi dupa moartea poetului, sotia sa a fost gasita moarta linga un bilet de adio pe care scria…””Domnul meu şi Dumnezeul meu, iarta-ma! Doinaş, dulcele meu, o prea mare iubire ucide”…
Cit de putin s-a vorbit atunci de aceasta sinucidere…M-am gindit o vreme inainte de a scrie acest post, temindu-ma ca nu cumva, preluind ziarele ideea , sa fac rau amintind nenorocirea de atunci…Sa pun reflectorul pe peste discretia asternuta…Putini sunt cei care si-l amintesc pe Stefan Augustin Doinas asa…Sinuciderea sotiei sale a fost una din marile dovezi de iubire, a fost poate singura sinucidere care m-a marcat…Exceptind-o pe cea de acum, a Madalinei…
Lumea e diferita, in unele religii , cum e cea ortodoxa,suicidul e considerat un pacat (eu m-am nascut intr-o astfel de religie si asta cred)…In unele culturi ea e vazuta ca o iesire onorabila din situatii stinjenitoare, umilitoare. Lumea e diferita si asta e frumusetea ei…
Vad oameni care judeca la televizor fragilitatea Madalinei Manole si , ascultindu-i un disc ieri, am realizat ca tocmai fragilitatea asta mie mi-a placut, tocmai slabiciunea ei frumoasa, tristetea ei de prin toate melodiile m-a incintat…
Madalina, mistretul lui Doinas , sinuciderea lui Irinel, sotia acestuia…Ce lume diferita si totusi asemanatoare…Va amintiti? „si cornul sunaaaaaa….insa foarte putin…!”
Mistreţul cu colţi de argint -stefan augustin doinas-
Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
cântă dintr-un flaut de os şi zicea:
– Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos…
– Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici …
Dar prinţul trecea zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.
Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
– Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!…
– Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci…
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.
Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
– Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!…
– Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci…
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.
Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
– Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!…
– Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspunde întorcându-se: – Taci…
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.
Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.
– Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?…
– Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l…
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. – Taci.
Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin…
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin.