Am gasit prin net o frintura din lumea celor ce nu cuvinta. Si mi-am amintit de Emil Girleanu, il tineti minte? Priviti imaginile …I-a murit prietenul si ciorile ii dau tircoale…O veverita isi apara prietenul ramas mort in drum…M-a impresionat….
Poate aveti timp si de Girleanu…Imi amintesc ca , copil fiind, am plins la povestea carabusului…Si azi, matur fiind, m-a miscat la fel…Va amintiti?
Saracutul
” S-a iscat un vârtej ca din senin. S-a înşurubat în pământ, apoi a pornit-o, tehui, peste câmp, curţi şi livezi luând cu el tot ce găsea mai uşor în cale. Şi dacă de pe jos fura flori, pene şi hârtii, de pe-o ramură luă un cărăbuş, un cărăbuş mititel, castaniu, cu aripele fragede, cu ochişorii ca două neghiniţe. Cărăbuş de primăvară. Când l-a luat vârtejul pe sus, şi-a strâns şi el picioruşele, şi-a văzut că poate zbura şi fără să dea din aripi.
Vârtejul şi-a făcut gustul, şi-n mijlocul unui drum de ţară, lângă o curte, s-a înţepenit o clipă ca un sfredel, apoi s-a topit deodată, lăsând tot ce luase baltă la pământ. Iar cărăbuşul căzu pe-o bucăţică de hârtie albă, şi rămase acolo, ameţit. Când s-a trezit, privi împrejur: un drum prăfuit. Şi din capătul drumului, ţanţoş, cu pieptul în platoşă, cu pintenii arcuiţi, venea un cucoş. „îh! Scap de unul şi dau peste altul, îşi zise cărăbuşul; ăsta mă-nghite!” Cucoşul s-a apropiat, s-a uitat cu un ochi la cărăbuş şi-a trecut mândru înainte. „Am scăpat!” gândi cu bucurie cărăbuşul şi se întoarse să privească după cucoş. Atunci încremeni de spaimă. Din celălalt capăt al drumului sosea un curcan. Cărăbuşul se făcu mai mic decât era, ţinându-şi sufletul: „Acuma chiar c-ampăţit-o!” Când ajunse curcanul în dreptul cucoşului se înroti, îşi roşi mărgelele, şi îşi dădu capul pe spate; iar cucoşul scoase pieptul şi mai în afară, se înălţă în picioare, şi forfecă aripele de câteva ori în pământ: îşi dădeau bineţe. Cucoşul s-a dus, curcanul se feri parcă să nu calce cărăbuşul, când îl ajunse, şi acesta, bietul, răsuflă: „Bine c-am avut noroc!” Dar deodată, de după gard, sări, mare, cu coada rotundă cât soarele la răsărit, un păun. Pasărea se legănă o clipă, apoi îşi strânse coada, şi zbură în drum. „De ăsta nu mai scap!” crezu cărăbuşul. Păunul s-a apropiat, l-a răsturnat cu ciocul pe spate, apoi iar l-a întors cum îl găsise, şi, lăsându-l, îşi văzu de drum. Cărăbuşului nu-i venea să-şi creadă ochilor că mai e în viaţă. Dar uite: colo e drumul, subt el hârtia, pe dreapta gardul – trăieşte. Ia să zboare acuma, cât putea mai repede de-acolo, pe vreo creangă de copac. Să-şi încerce aripele. Şi le desfăcu. In clipa aceea un pui de sturz, mai mărişor ceva decât o nucă, zbură spre el. „Ei! De aşa păsări mici, mai de seama mea, mi-i drag şi mie”, gândi cărăbuşul, pregătindu-se chiar să dea sturzului „ziua bună”. Dar sturzul se lăsă lângă bucăţica de hârtie, deschise pliscul, apucă cu lăcomie cărăbuşul şi: hap! hap! – mai să se înece, îl înghiţi.
Sărăcuţul cărăbuş!
De pe gard, o vrabie, care văzuse multe în viaţa ei, îşi aşezase puişorii în rând, să privească, de cum zărise cărăbuşul jos. Şi acum îşi lua zborul într-alt loc, strigându-şi după dânsa odraslele care duceau în minte o învăţătură mai mult. „