( Multumesc pentru vorbele frumoase legate de ziua mea…)
V-am cerut intr-un post anterior sa-mi povestiti cea mai grea zi prin care ati trecut.Am ramas coplesit de povesti , unele insa m-au tulburat si mi-am permis sa le trec pe pagina blogului.Cititi-le!!!!!…Privindu-le, citindu-le, mi-am dat seama ca , daca vrei sa fii fericit, trebuie sa privesti in jos, niciodata in sus… Cititi-le ca sa aflati cit de mult ne-a rasfatat soarta…Pe mine povestile m-au uimit si m-au coplesit….Fericirea inseamna sa privesti in jos…Priviti mai jos, povesti pe care le-am primit de la prieteni ai acestui blog…Povesti care m-au coplesit…
Aveam 23 de ani, eram maritata de un an si jumatate… ne lipseau multe, dar cumva stiam ca o sa fie totul bine…sotul meu era un tip foarte muncitor, un tip “de casa” cum se spune… eu lucram la un ziar, el era electrician la RATB. Lucrasem amandoi in noapte aia. Dimineata, eu am ajuns acasa prima, voiam sa-i las un bilet sa ma trezeasca cand vine, dar nu am facut-o. Cand a venit si-a schimbat hainele si a plecat din nou cu un prieten, sa puna niste becuri pe un teren, sa mai castige niste bani. Ar fi vrut sa ma trezeasca, dar n-a facut-o…
La cateva ore dupa ce am adormit m-a trezit sora lui sa m-a intrebe daca merg si eu la spital – sotul meu cazuse de pe scara. Mi-a zis ca si-a rupt piciorul. Nu mi s-a parut a fi grav… ma gandeam cu ce pantofi sa ma incalt sa se asorteze cu geanta. La spital a mers si soacra mea… tot drumul a plans, iar eu nu intelegeam de ce se omoara atat pentru un picior rupt. Cand am ajuns la spital sotul meu era intins pe o targa… isi rupsese coloana. I-am zambit si am stat langa el. Urla de durere… iar eu ii zambeam si ii spuneam ca o sa-i treaca… El imi spunea ca nu isi simte jumatate din corp, iar eu ii ziceam ca totul o sa fie bine.
Nu, nu eram nebuna, si nici indiferenta… Simteam doar ca EU trebuie sa ii zambesc, ca daca el plange, eu trebuie sa rad…sa fiu eu cea puternica…
Intamplator i-am vazut radiografia… nu sunt medic, dar clar ceva nu era bine… coloana lui era rupta si avea deplasare totala.
Au trecut aproape cinci ani… el inca nu merge, iar doctorii spun ca nu va mai merge niciodata…
La doi ani dupa accident nu am mai avut putere sa zambesc, si am divortat. Desi a fost ideea mea, in ziua in care divortul s-a terminat eu plangeam si el imi zambea…
AprobaţiDezaprobaţi | Spam | Ştergeţi | Modificaţi | Quick Edit | Reply
cea mai grea zi din viata mea nu e legata de moartea unei persoane apropiate (din fericire!) ,ci de moartea sperantei…sau de nasterea gandului mortii mele… 12 decembrie 2009..21 ani…un control de rutina…o ecografie … cateva vorbe care m-au zguduit: s-ar putea sa ia cancer, fa-ti un RMN. L-am facut,rezultatele sunt oarecum confuze, in sensul ca celulele nu au un caracter malign cert,insa i`m not out of the danger.. trebuie sa repet examinarea in cateva saptamani. Pana atunci…
AprobaţiDezaprobaţi | Spam | Ştergeţi | Modificaţi | Quick Edit | Reply
Era 4 dimineata,m-au trezit din somn urletele mamei mele si expresia pe care o folosea foarte des ‘te rog,nu mai da’,aveam 10 ani si a doua zi aveam scoala,m-am trezit speriata si in acelasi timp furioasa pentru ca Dumnezeu nu ma ascultase,bataile nu se mai terminau,erau zilnice.M-am ridicat din pat si m-am dus in sufragerie,mama mea era acolo,el plecase.Am intrebat ce face si mi-a spus ca ii e rau,s-a asezat pe o canapea si ma chemat langa ea..si-a ridicat bluza si mi-a spus ”vezi ce tare bate?”,da,ii batea inima extrem de tare si parca ii zaream forma in pieptul ei,m-am dus la baie si am udat un prosop cu apa rece si i l-am pus pe cap,pe vremea aia ne uitam pe proziban (adica pro7) si era un film,nu pot sa uit o secventa din film..era o femeie pe marginea unei prapastii si a venit un barbat si a impinso,atunci mama mi-a spus ca o sa moara si sa fiu cuminte,o contraziceam si nu credeam asta (de multe ori mama cam exagera ),m-am dus in bucatarie si i-am facut apa cu zahar pentru ca asa stiam eu ca se face pentru inima.S-a ridicat de pe canapea si sa dus la usa,si-a luat un scaun si incerca sa deschida usa,stateam in spatele ei si mi-a spus ‘’striga dupa ajutor”,m-am dus in camera mica (adica dormitor) si am iesit pe geam,am vazut un baiat si i-am spus atat ”hai ca moare mama” apoi nu am mai apucat sa spun nimic deoarece am auzit o bufnitura in hol,cazuse,cand am ajuns la ea isi dadea sufletul,ultimul ei cuvant rostit a fost numele meu.Am luat-o in brate si o priveam intens,incercam sa-mi imprim in minte fiecare amanunt din ea,cum avea mainile,venele,parul.E ciudat ce spun dar m-a amuzat ca purta o pijama primita din Olanda (ajutoare) si ea insista ca e pereche cand eu vedeam f bine ca nu e pereche,deoarece bluza era roz cu un urs panda pe piept iar pantalonii erau negrii cu buline albe.Era 6 dimineata si ma indreptam spre casa bunicii mele,i-am spus ‘mama nu mai vorbeste’ si am plecat grabite spre apartamentul unde stateam cu mama.Odata ajunse acolo,toata lumea a uitat de mine,erau atenti la mama iar baiatul cu care am vorbit de pe geam o cara in brate pe scari,ma uitam din departare la ei cum o urca in masina unei vecine si pleacau spre spital.Am ramas singura pe casa scarii,era o liniste enorma desi culmea auzeam niste ciori.Mi-am tras sufletul si m-am gandit ”acum s-a terminat.acum nu mai are cine sa ma bata”,cu gandurile astea am trecut peste.Inca ma mai gandesc la ea,mi-e dor de ea…dar atat.Sunt bine.