Un nod in git…

Intr-o primavara, o prepelita aproape moarta de oboseala — ca
venea de departe, tocmai din Africa — s-a lasat din zbor intr-un lan
verde de grau, la marginea unui lastar. Dupa ce s-a odihnit vreo cateva
zile, a inceput sa adune betigase, foi uscate, paie si fire de fan si si-a
facut un cuib pe un mosoroi de pamant, mai sus, ca sa nu i-l inece
ploile; pe urma, sapte zile de-a randul a ouat cate un ou, in tot sapte
oua mici ca niste cofeturi si a inceput sa le cloceasca. Ai vazut cum
sta gaina pe oua? Asa sta si ea, doar ca ea in loc sa stea in cotet, sta
afara in grau; si ploua, ploua de varsa si ea nu se misca, ca nu cumva
sa patrunza o picatura de ploaie la oua. Dupa trei saptamani i-au iesit
niste pui draguti, nu goi ca puii de vrabie, imbracati cu puf galben ca
puii de gaina, dar mici, parca erau sapte gogosi de matase, si au inceput
sa umble prin grau dupa mancare. Prepelita prindea cate o furnica,
ori cate o lacusta, le-o firimitea in bucatele mici, si ei, pic! pic! pic! cu
cioculetele lor, o mancau numaidecat. Si erau frumosi, cuminti si
ascultatori; se plimbau primprejurul mamei lor si cand ii striga:
“Pitpalac!” repede veneau langa ea. Odata, prin iunie, cand au venit
taranii sa secere graul, al mai mare dintre pui n-a alergat repede la
chemarea ma-sii, si cum nu stia sa zboare, hat! l-a prins un flacau sub
caciula. Ce frica a patit cand s-a simtit strans in palma flacaului, numai
el a stiut; ii batea inima ca ceasornicul meu din buzunar; dar a avut
noroc de un taran batran, care s-a rugat pentru el:
— Lasa-l jos, ma Marine, ca e pacat de el, moare. Nu-l vezi ca de-
abia e cat luleaua?!
Cand s-a vazut scapat, fuga speriat la prepelita sa-i spuie ce-a patit.
Ea l-a luat, l-a mangaiat si i-a spus:
— Vezi ce va sa zica sa nu ma asculti? Cand te-i face mare, o sa
faci cum ai vrea tu, dar acum, ca esti mic, sa nu iesi niciodata din vorba
mea, ca poti sa patesti si mai rau.
Si asa traiau acolo linistiti si fericiti. Din seceratul graului si din
ridicarea snopilor se scuturasera pe miriste o groaza de boabe cu care
se hraneau si, macar ca nu era vreo apa prin apropiere, nu sufereau
de sete, ca beau dimineata picaturi de roua de pe firele de iarba. Ziua,
cand era caldura mare, stau la umbra in lastar; dupa-amiaza, cand se
potolea vipia, ieseau cu totii pe miriste; iar in noptile racoroase se
adunau gramada, ca sub un cort, sub aripile ocrotitoare ale prepelitei.
Incet-incet puful de pe ei s-a schimbat in fulgi si in pene, si cu ajutorul
mamei lor au inceput sa zboare. Lectiile de zbor se faceau dimineata
spre rasaritul soarelui, cand se ingana ziua cu noaptea, si seara in
amurg, caci ziua era primejdios din pricina heretilor, care dadeau
tarcoale pe deasupra miristii.
Mama lor ii aseza la rand si ii intreba: “Gata?” “Da”, raspundeau
ei. “Una, doua, trei!” Si cand zicea “trei”, frrr! zburau cu totii de la
marginea lastarului tocmai colo langa cantonul de pe sosea si tot asa
indarat. Si mama lor le spunea ca-i invata sa zboare pentru o calatorie
lunga, pe care trebuiau s-o faca in curand, cand o trece vara. “Si o sa
zburam pe sus de tot, zile si nopti, si o sa vedem dedesubtul nostru
orase mari si rauri, si marea.”
Intr-o dupa-amiaza pe la sfarsitul lui august, pe cand puii se jucau
frumos in miriste imprejurul prepelitei, aud o caruta venind si oprindu-
se in drumeagul de pe marginea lastarului. Au ridicat toti in sus
capetele cu ochisorii ca niste margele negre si ascultau.
“Nero! inapoi!” s-a auzit un glas strigand. Puii n-au priceput; dar
mama lor, care intelesese ca e un vanator, a ramas incremenita.
Scaparea lor era lastarul, dar tocmai dintr-acolo venea vanatorul. Dupa
o clipa de socoteala, le-a poruncit sa se pituleasca jos, lipiti cu paman-
tul, si cu nici un pret sa nu se miste.
— Eu o sa zbor; voi sa ramaneti nemiscati; care zboara, e pierdut.
Ati inteles?
Puii au clipit din ochi c-au inteles si au ramas asteptand in tacere.
Se auzea fasaitul unui caine care alerga prin miriste si din cand in
cand glasul omului:
— Unde fugi? inapoi, Nero!
Fasaitul se apropie — uite cainele: a ramas impietrit cu o laba in
sus, cu ochii tinta inspre ei.
— Nu va miscati, le sopteste prepelita si se strecoara binisor mai
departe. Cainele paseste incet dupa ea. Se apropie grabit si vanatorul.
Uite-l: piciorul lui e acum asa de aproape de ei, incat vad cum i se urca
o furnica pe carambul cizmei. Vai! cum le bate inima. Dupa cateva clipe
prepelita zboara ras cu pamantul, la doi pasi de la botul cainelui, care
o urmareste; vanatorul se departeaza strigand: “Inapoi! inapoi!” Nu
poate trage, de frica sa nu-si impuste cainele; dar prepelita se preface
asa de bine ca e ranita, incat cainele vrea cu orice pret s-o prinda; iar
cand socoteste ea ca e in afara de bataia pustii, zboara repede spre
lastar.
In vremea asta puiul al mai mare, in loc sa stea nemiscat ca fratii
lui, dupa cum le poruncise ma-sa, zboara; vanatorul ii aude paraitul
zborului, se intoarce si trage. Era cam departe. O singura alica l-a ajuns
la aripa. N-a picat, a putut zbura pana in lastar; dar acolo, de miscarea
aripii, osul — la inceput numai plesnit — s-a crapat de tot, si puiul a
cazut cu o aripa moarta. Vanatorul, cunoscand desimea lastarului si
vazand ca trasese intr-un pui, nu s-a luat dupa dansul, socotind ca nu
face truda de a-l cauta prin lastar.
Ailalti pui nu s-au miscat din locul unde-i lasase prepelita. Ascultau
in tacere. Din cand in cand se auzeau pocnete de pusca si glasul
vanatorului strigand “Apporte!” Mai tarziu caruta s-a indepartat inspre
vanator pe drumeagul lastarului; incet-incet pocnetele si strigatele s-au
pierdut, s-au stins, si in tacerea serii care se lasa nu se mai auzea decat
cantecul greierilor; iar cand s-a innoptat si rasarea luna dinspre
Cornatel, au auzit deslusit glasul mamei lor chemandu-i din capul
miristii: “Pitpalac! pitpalac!”
Repede au zburat inspre ea si au gasit-o. Ea i-a numarat: lipsea
unul.
— Unde e nenea?
— Nu stim, a zburat.
Atunci prepelita disperata a inceput sa-l strige tare, mai tare,
ascultand din toate partile. Din lastar i-a raspuns un glas stins: “Piu!
piu!”…
Cand l-a gasit, cand i-a vazut aripa rupta, a inteles ca era pierdut;
dar si-a ascuns durerea, ca sa nu-l deznadajduiasca pe el…
D-atunci au inceput zile triste pentru bietul pui; se uita cu ochii
plansi cum fratii lui se invatau la zbor dimineata si seara; iar noaptea,
cand ailalti adormeau sub aripa mamei, el o intreba cu spaima:
— Mama, nu e asa ca o sa ma fac bine? Nu e asa c-o sa merg si eu
sa-mi arati cetati mari si rauri, si marea?
— Da, mama, raspundea prepelita, silindu-se sa nu planga.
Si a trecut vara. Au venit taranii cu plugurile de au arat miristea;
prepelita s-a mutat cu puii intr-un lan de porumb de alaturi; dar peste
catava vreme au venit oamenii de au cules porumbul, au taiat cocenii
si au intors locul; atunci s-a mutat in niste parloage din marginea
lastarului.
In locul zilelor mari si frumoase au venit zile mici si posomorate,
a inceput sa cada bruma si sa se rareasca frunza lastarului. Pe inserate
se vedeau randunici intarziate zburand in rasul pamantului, ori palcuri
de alte pasari calatoare, iar in tacerea noptilor friguroase se auzeau
strigatele cocorilor, mergand toate in aceeasi parte, catre miazazi.
In inima bietei prepelite era o lupta sfasietoare. Ar fi vrut sa se rupa
in doua: jumatate sa plece cu copiii sanatosi, care sufereau de frigul
toamnei inaintate, iar jumatate sa ramaie cu puiul schilod, care se
agata de ea cu disperare. Suflarea dusmanoasa a crivatului, pornita
fara veste intr-o zi, a hotarat-o. Decat sa-i moara toti puii, mai bine
numai unul — si fara sa se uite inapoi, ca sa nu-i slabeasca hotararea,
a zburat cu puii zdraveni, pe cand al ranit striga cu deznadejde:
— Nu ma lasati! Nu ma lasati!
A incercat sa se tarasca dupa ei, dar n-a putut, si a ramas in loc,
urmarindu-i cu ochii pana au pierit in zarea dinspre miazazi.
Peste trei zile, toata preajma era imbracata in haina alba si rece a
iernii. Dupa o ninsoare cu viscol, urma un senin ca sticla, aducand cu
dansul un ger aprig.
*
La marginea lastarului, un pui de prepelita, cu aripa rupta, sta
zgribulit de frig.
Dupa durerile grozave de pana adineaori, urmeaza acum o piro-
teala placuta. Prin mintea lui fulgera crampeie de vedenii… miriste…
un caramb de cizma pe care se urca o furnica… aripa calda a mamei.
Se clatina intr-o parte si intr-alta, si pica mort, cu degetele ghearei
impreunate ca pentru inchinaciune.